Citirea şi folosirea cărţilor vii

O carte vie este o carte care captivează şi angajează mintea, inspiră imaginaţia şi încântă inima. Ficţiune sau non-ficţiune, o carte vie trezeşte întotdeauna subiectul la viaţă. Charlotte Mason a încurajat înlocuirea manualelor şcolare cu aceste cărţi vii atunci când este posibil. „Încă de mici, copiii trebuie să deprindă obiceiul de a citi literatură şi trebuie să înveţe să păstreze pentru ei înşişi, mai mult sau mai puţin, în stilul propriu, ideile regăsite în texte” (PE, pag. 191) Cea mai sigură cale spre o educaţie „vie”, o reprezintă expunerea directă la idei măreţe şi nobile prin intermediul cărţilor.

 

Este bine ca obiceiul de a citi să fie încetățenit devreme în educaţia copilului; de îndată ce el va putea citi singur, va fi încurajat să citească legende, cărţi de istorie, basme şi multe altele. Copilul trebuie învăţat încă de la început să creadă că o singură parcurgere a oricărei lecţii este de ajuns ca să poată nara ceea ce a citit. Aşa va deprinde obiceiul de a citi rar şi atent, „în mod inteligent chiar şi atunci când textul este citit în gând, pentru că el citeşte concentrându-se pe înţelegerea completă a fiecărei propoziţii”. Domnișoara Mason afirma cu regret că „cel mai des întâlnit şi cumplit defect al educaţiei de astăzi este că cei mici nu reuşesc să dobândească obiceiul de a citi. Cunoştinţele le sunt transmise copiilor prin lecţii şi discuţii, dar ei nu îşi formează deprinderea de a studia cărţile cu interes şi plăcere.”

 

Naraţiunea

Deseori numită piatra de temelie a unei educaţii de tip Charlotte Mason, naraţiunea reprezintă cu siguranţă o parte semnificativă din ceea ce face o educaţie vie să fie unică. Naraţiunea este procesul de repovestire a ceea ce a fost învăţat sau citit. Este mai degrabă o descriere punct cu punct şi nu o repovestire cuvânt cu cuvânt. Naraţiunea se desfăşoară oral, dar pe măsura ce copilul creşte şi îşi îmbunătăţeşte abilităţile de scriere (de la 10 la 12 ani aproximativ), naraţiunea va putea fi şi scrisă.

 

Unii copii vor repovesti mai mult decât alţii, dar o naraţiune scurtă nu înseamnă neapărat şi o naraţiune greşită. Important este ca cel mic să înţeleagă ideile pe care le-a citit sau care i-au fost predate. Pe măsura ce copilul creşte, naraţiunile lui nu vor mai fi doar simple repovestiri, ci vor deveni în mod natural eseuri şi compuneri mai profunde. În funcţie de stilul de învăţare al copilului, naraţiunea poate fi realizată în multe moduri creative precum pictură, desen, construire, sculptură, joc de rol, etc. Naraţiunea este fundamentală pentru o educaţie „vie”. Ascute mintea şi dezvoltă obiceiul atenţiei şi este de asemenea, stimulul potrivit pentru discuţii şi asimilarea ideilor, o componentă cheie a învăţării adevărate.

 

Recitarea

Numind-o „Arta copiilor”, Charlotte Mason a fost de părere că este în natura tuturor copiilor să recite; „este un dar ascuns care așteaptă eliberarea”. „Copilul ar trebui să recite poezii şi fragmente din Scriptură frumos, cu o interpretare delicată a fiecărei nuanţe de sens, astfel încât „să devină interpretul gândurilor autorului pentru cel ce ascultă”. Este necesar ca ideile să se încadreze în sfera de înţelegere a copilului, aşa încât exprimarea să devină a lui. „Sper ca cititorii mei să îi pregătească pe copii în arta recitării; în viitor, mai mult decât acum, fiecare om educat va trebui să ştie să vorbească în public; şi învăţând să reciţi, înveţi de fapt să vorbeşti.” (Home Education pg. 224)

 

Citirea

Bazată în primul rând pe cuvintele memorate vizual[1], dar cuprinzând şi fonetica, predarea citirii începe într-o formă foarte uşoară şi naturală. Chiar şi cititorii începători, spunea Charlotte Mason, trebuie să aibă ceva interesant de citit. În locul plictisitoarelor cărţi pentru începători, sunt de preferat versurile şi rimele pentru copii. Este necesară predarea cuvintelor memorate vizual pentru a facilita lectura adevăratei literaturi, cât mai devreme cu putință.

Fonetica este introdusă pe parcurs, pe măsură ce copilul învață să decodifice sunetele..

 

Transcrierea (Copierea)

Cunoscută sub denumirea de copiere, transcrierea reprezintă exersarea primelor abilităţi de scriere ale copilului. Începând cu vârsta de şapte sau opt ani, copilul copiază încet şi îngrijit fragmente preferate dintr-o carte de literatură de calitate. Copilul trebuie învăţat să ţină corect stiloul sau creionul şi să stea într-o poziţie corectă pentru a diminua oboseala şi încordarea. „Un simţ al frumosului în scrierea lor ar trebui să îi conducă cu plăcere prin această etapă a muncii lor.” (HE pg. 238) Transcrierea este de asemenea o introducere în ortografie. În acest fel copilul priveşte cuvântul, închide ochii şi „vede imaginea acestuia”,apoi îl scrie din memorie. Domnișoara Mason recomanda nu mai mult de zece sau cincisprezece minute acordate acestor lecţii iniţiale de scriere.

Ortografia şi dictarea

Abilitatea de a scrie corect, în viziunea Charlottei Mason, depinde de puterea ochiului de a face o poză detaliată a cuvântului. Această capacitate (sau obicei) trebuie încurajată încă de când copilul începe să citească. Când copilul citeşte cuvântul „cană” el ar trebui să fie învăţat să „vadă” cuvântul cu ochii închişi. Vizualizarea cuvântului îl va ajuta să îşi amintească mai uşor ortografierea cuvintelor dificile. Dictarea ca ajutor în ortografie implică mai întâi citirea de către copil a pasajului ce urmează a fi dictat şi concentrarea copilului asupra oricăror cuvinte la care ar putea întâmpina dificultăţi de scriere. Aceste cuvinte pot fi scrise separat și studiate pe o perioadă scurtă de timp, înainte să înceapă dictarea. Când copilul se simte pregătit, dictaţi-i fragmentul propoziţie cu propoziţie, repetând fiecare propoziţie o singură dată. Deşi trebuie să dictaţi în aşa fel încât să indicaţi punctuaţia din text, nu îi spuneţi copilului semnele de punctuaţie.

 

Compunerea

Lecţiile de compunere ar trebui să urmeze modelul faimosului eseu „Şerpi în Irlanda” – „Nu există.” Pentru un copil sub nouă ani, compunerea se realizează prin intermediul naraţiunii. El poate compune o parte şi poate repovesti o parte. Sau, dacă preferă, ar putea scrie o întreagă descriere  a unei excursii, plimbări în natură, lecţii de istorie sau orice altceva ştie sau îl inspiră să scrie. Înainte de vârsta de zece ani, un copil care a fost obişnuit să utilizeze cărţi vii, poate scrie bine şi cu uşurinţă; acest lucru se va întâmpla, insistă domnișoara Mason, doar dacă nu a fost. împiedicat de instrucția școlară.

 

Charlotte Mason recomandă ca celor mici să nu li se predea punctuaţia până nu observă ei singuri acest aspect în cărţile lor. „Sarcina noastră este să le oferim copiilor materiale pentru lecţiile lor şi să îi lăsăm pe ei să le gestioneze singuri. Deși ne e greu să credem, compunerea este un proces la fel de natural precum săritul şi alergatul pentru copiii care au fost încurajaţi să citească în mod corespunzător.  În primul rând ar trebui să nareze, vor putea apoi să şi compună cu ușurință; «compunerea» nu ar trebui să fie predată copiilor”. (HE pg. 247)

 

Gramatica

Lecţiile inițiale de gramatică sunt simple. Gramatica, aşa cum ne spune Charlotte Mason, este un studiu logic ce se ocupă cu propoziţiile şi poziţia cuvintelor în interiorul acestora. Copilul trebuie mai întâi să înveţe definiţia propoziţiei, înainte de a învăţa părţile de vorbire dintr-o propoziţie. Pentru a începe acest proces, copilul are nevoie doar de lecţii simple despre substantiv, verb şi subiect. Lectura din cărţi de literatură bine scrise îl învață pe copil foarte multe despre alcătuirea corectă a propozițiilor.